Judecătorii CRR au explicat de ce pensiile nu pot crește cu 40%

Curtea Constituțională (CCR) a admis în parte, sesizarea Guvernului cu privire la legile pentru aprobarea rectificării bugetului de stat și bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020, constatând că o prevedere a articolului prin care PSD a impus în Parlament majorarea punctului de pensie cu 40% este neconstituțională.

Judecătorii au explicat , într-un comunicat de presă, că "din cauza tehnicii legislative defectuoase utilizate, s-ar fi creat un vid legislativ în privința valorii punctului de pensie". „În cadrul procedurii de reexaminare, revine Parlamentului competența de a infirma/confirma, în termeni clari și neechivoci, valoarea punctului de pensie stabilită prin art.42 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020”, explică magistrații constituționali.

Iată motivarea judecătorilor Curții Constituționale:

(2.) Analiza obiecției de neconstituționalitate

(2.1.) Critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea principiului legalității prin lipsa solicitării opiniei Consiliului fiscal

77. Curtea observă că art.53 alin.(2) lit.e) și f) din Legea responsabilității fiscal-bugetare nr.69/2010, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.330 din 14 mai 2015, prevede, printre atribuțiile principale ale Consiliul fiscal, „e) analiza și elaborarea de opinii și recomandări, atât înainte de aprobarea de către Guvern, cât și înainte de transmiterea către Parlament, asupra legilor bugetare anuale, a rectificărilor bugetare, precum și asupra altor inițiative legislative care pot avea un impact asupra volumului cheltuielilor bugetare, precum și evaluarea conformității acestora cu principiile și regulile fiscale prevăzute de prezenta lege”, respectiv „f) pregătirea estimărilor și emiterea de opinii atât cu privire la impactul bugetar al proiectelor de acte normative, altele decât cele menționate la lit.e), cât și cu privire la amendamentele făcute la legile bugetare anuale pe parcursul dezbaterilor parlamentare”.

78. În jurisprudența sa, confruntată fiind cu critici de neconstituționalitate similare, Curtea, prin Decizia nr.127 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.189 din 8 martie 2019, paragrafele 78 și 79, a constatat că, în lipsa vreunei prevederi legale exprese cu privire la consultarea obligatorie a Consiliului fiscal, atribuțiile antereferite ale acestuia se exercită din oficiu sau la cerere, că Legea nr.69/2010 nu impune solicitarea în mod obligatoriu a opiniei Consiliului fiscal și că, în lipsa solicitării acesteia, nu se poate susține că a fost încălcat art.1 alin.(5) din Constituție raportat la art.53 alin.(2) lit.e) și f) din Legea nr.69/2010.

79. Considerentele expuse se aplică mutatis mutandis în cauza de față, neexistând o obligație a Parlamentului de a solicita opinia Consiliului fiscal cu privire la amendamentele formulate pe parcursul dezbaterilor parlamentare în procedura de adoptare a legilor de rectificare a legilor bugetare anuale.

Prin urmare, legea criticată nu încalcă art.1 alin.(5) din Constituție raportat la art.53 alin.(2) lit.e) și f) din Legea nr.69/2010.

(2.2.) Critica referitoare la încălcarea exigențelor de calitate a legii prin necorelarea art.I pct.5 din legea analizată cu art.25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020

80. Pentru a analiza critica de neconstituționalitate formulată, Curtea observă că este necesar să se realizeze o evaluare corelată a art.I pct.3-5 din legea criticată. Art.I pct.3 din legea criticată prevede că sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată pe anul 2020 pentru finanțarea cheltuielilor bugetelor locale se majorează cu suma de 3.675.780 mii lei. Este o majorare de 1.500.000 mii lei față de art.23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020. Această diferență se repartizează pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, modificându- se, în mod corespunzător, art.23 lit.c) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020, și se alocă după cum urmează: (i) municipiilor reședință de județ, cu excepția municipiului București, suma de 500.000 mii lei

- art.I pct.4 [cu referire la art.23 lit.c1)]; (ii) județelor și municipiului București suma de 1.000.000 mii lei, astfel că suma inițială acordată acestora [1.104.100 mii lei] ajunge la 2.104.100 mii lei - art.I pct.5 [cu referire la art.24 lit.a)].

81. Curtea observă că modul de alocare a sumei de 1.000.000 mii lei [așadar, a cuantumului cu care a fost majorată suma inițială prevăzută de art.24 lit.a) din ordonanța de urgență] se face după procedura reglementată de anexa nr.7 la lege, iar restul sumei deja existentă în corpul Ordonanței de urgență a Guvernului nr.135/2020, după procedura prevăzută deja la art.25 din aceeași ordonanță de urgență. Așadar, suma de 1.000.000 de lei astfel alocată are un caracter complementar față de suma inițială de 1.104.100 mii lei și are o procedură distinctă de alocare [prin alocare directă, și nu la solicitare], art.25 din ordonanța de urgență neavând incidență în privința modului de distribuire a sumei de 1.000.000 de lei. În acest cadru legislativ, nu se poate reține existența vreunei necorelări legislative, reglementările de natură tehnică coroborându-se în mod succesiv și logic între ele. Prin urmare, art.I pct.5 din legea criticată nu încalcă art.1 alin.(5) din Constituție.

(2.3.) Critica referitoare la încălcarea principiului egalității prin alocarea discriminatorie a sumei suplimentare de 1.000.000 mii lei

82. Se susține că suma repartizată direct pe județe este alocată discriminatoriu în rândul solicitanților, întrucât nu sunt stabilite criterii de alocare a acesteia în textul actului normativ. Cu privire la acest aspect, se observă că, pe de o parte, aceste sume nu se acordă pe bază de solicitare, ci direct, iar, pe de altă parte, criteriul acordării directe este stabilit în anexa nr.7 la lege, respectiv în funcție de numărul de locuitori, acordându-se suma de 51,5 lei/ locuitor. Rezultă că textul criticat trebuie coroborat în mod obligatoriu cu anexa nr.7 la lege. Astfel, dimensionarea in concreto a alocării/ județ depinde de numărul locuitorilor acestuia, număr care se înmulțește cu 51,5 lei; totodată, alocarea concretă astfel realizată se găsește în sumă nominală în cadrul anexei nr.7 la lege.

83. Principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr.86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.207 din 31 martie 2003, Decizia nr.476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.599 din 11 iulie 2006, Decizia nr.573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.363 din 25 mai 2011, Decizia nr.366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.644 din 2 septembrie 2014).

84. Or, criteriul folosit de legiuitor, respectiv numărul locuitorilor județului, este unul rațional și rezonabil, care justifică sumele diferite de bani alocate pe fiecare județ în parte. Rezultă că legea stabilește un criteriu clar în funcție de care se realizează alocarea directă în bugetul județelor și municipiului București a resurselor financiare provenite din suma de 1.000.000 mii lei. Prin urmare, art.I pct.5 din legea criticată coroborat cu anexa nr.7 nu încalcă art.16 din Constituție.

(2.4.) Critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii prin acoperirea din subvenția de la bugetul de stat a restanțelor înregistrate până la 31 august 2020

85. Analizând art.I pct.6 din legea criticată, Curtea constată că, pe de o parte, legea de aprobare a extins din punct de vedere temporal sfera restanțelor care pot fi acoperite din subvenția de la bugetul de stat, astfel că subvenția nu va viza numai restanțele înregistrate până la 30 iunie 2020 [precum în textul Ordonanței de urgență a Guvernului nr.135/2020], ci și pe cele înregistrate până la 31 august 2020. Pe de altă parte, data până la care aceste cereri pot fi depuse a rămas neschimbată, respectiv 30 septembrie 2020. Din acest context normativ, rezultă că, în baza ordonanței de urgență în vigoare, s-au depus cereri pentru acoperirea restanțelor înregistrate până la 30 iunie 2020. Aceste cereri puteau fi depuse până la 30 septembrie 2020. Legea criticată a fost adoptată la 22 septembrie 2020, astfel că pentru restanțele aferente lunilor iulie și august, cererile de acoperire a acestora puteau fi depuse tot până la 30 septembrie 2020. Dacă legea nu ar fi fost atacată la Curtea Constituțională și ar fi fost promulgată imediat, ea putea intra în vigoare cel mai repede la data de 27 septembrie 2020. Cu alte cuvinte, ipotetic, modificarea legislativă putea fi aplicată. Legea fiind însă atacată la Curtea Constituțională la 13 octombrie 2020, rezultă că prevederea analizată nu a intrat în vigoare în timp util și, în mod evident, nu mai poate fi aplicată. Însă în cauză nu se pune o problemă de retroactivitate, ci un alt aspect, care ține de calitatea actului de legiferare, respectiv previzibilitatea aplicării reglementării. O atare problemă nu rezultă din chiar conținutul său normativ, ci din jocul termenelor și al procedurilor constituționale, astfel că legea nu își mai poate produce efectele scontate. Așadar, nu se poate constata încălcarea principiului neretroactivității legii, aspectele aduse în discuție de autorul sesizării fiind mai degrabă unele care țin de modul de legiferare și de loiala colaborare între autoritățile publice. Prin urmare, art.I pct.6 din legea criticată nu încalcă art.15 alin.(2) din Constituție.

(2.5.) Critica referitoare la încălcarea exigențelor de calitate a legii prin abrogarea expresă a dispozițiilor art.42 și art.43 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020

86. Curtea reține că prevederile art.I pct.8 și 9 din legea analizată încalcă art.1 alin.(5) din Constituție, întrucât, prin abrogarea art.42 și art.43 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020, determină o stare de insecuritate juridică, neputându- se determina dacă de la intrarea în vigoare a legii, pe de o parte, se menține modul de calcul al pensiilor prin recurgerea la valoarea unui punct de pensie, punct a cărui valoare nu mai există din punct de vedere normativ, iar, pe de altă parte, care va fi modul de creștere a salariilor personalului didactic.

87. Cu privire la primul aspect antamat, și anume modificările legislative operate asupra valorii punctului de pensie, Curtea reține că, din succesiunea actelor normative adoptate, Legea nr.127/2019 privind sistemul public de pensii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.563 din 9 iulie 2019, a stabilit inițial că, la data de 1 septembrie 2020, valoarea punctului de pensie este de 1775 lei; ulterior, art.42 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020, pentru aceeași dată de referință, a stabilit o altă valoare a acestuia, și anume 1442 lei. Abrogarea pură și simplă prin legea criticată a art.42 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020 nu repune în vigoare textul inițial din Legea nr.127/2019, ci creează, în realitate, un vid legislativ.

88. Potrivit art.59 alin.(1) și art.64 alin.(3) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, „Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și în redarea lor într-o nouă formulare”, respectiv „(3) Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial. Fac excepție prevederile din ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament”. Prin urmare, numai dacă Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020 ar fi fost respinsă, ar fi reintrat în vigoare dispoziția de stabilire a punctului de pensie la 1775 lei; ordonanța de urgență fiind însă aprobată, dispoziția de abrogare din cuprinsul legii de aprobare referitoare la un text din cuprinsul ordonanței de urgență care modifică o normă juridică din actul de bază nu repune în vigoare această din urmă normă juridică în redactarea anterioară modificării realizate prin ordonanța de urgență. Cu alte cuvinte, abrogarea modificării nu repune în vigoare norma juridică supusă modificării în redactarea sa anterioară acesteia.

89. Rezultă o situație paradoxală, în sensul că soluția normativă aleasă pentru concretizarea intenției autorilor amendamentului/ Parlamentului nu poate produce efectele juridice avute în vedere de aceștia tocmai din cauza modului defectuos de redactare a textului normativ. Din contră, produce efecte juridice distonante securității juridice, întrucât, abrogându-se chiar prevederea legală care stabilea punctul de pensie la 1442 lei, se pune problema eliminării din fondul activ al legislației a însăși soluției legislative care reglementează valoarea punctului de pensie. Astfel, ar rezulta că, în urma adoptării legii, nu ar mai exista o valoare a punctului de pensie, cel puțin până la data de 1 septembrie 2021, când valoarea acestuia ar deveni 1875 lei, ci pur și simplu valori concrete ale pensiilor aflate în plată.

S-ar pune problema modului în care s-ar calcula pensiile în ipoteza deschiderii dreptului la pensie ulterior intrării în vigoare a legii criticate; astfel, acestea nu ar putea fi calculate tocmai pentru că nu există reglementată o valoare a punctului de pensie pentru o perioadă de timp ce se va încheia la 31 august 2021.

90. Prin urmare, validându-se prin aprobare soluția legislativă de diminuare a punctului de pensie pe perioada de acțiune a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.135/2020, nu este posibilă reactivarea de drept a normei din actul de bază în forma anterioară modificării.

91. Principiul securității juridice este instituit, implicit, de art.1 alin.(5) din Constituție și exprimă în esență faptul că cetățenii trebuie protejați contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă și previzibilă (Decizia nr.51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.90 din 3 februarie 2012, sau Decizia nr.240 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.504 din 12 iunie 2020, paragraful 105).

92. Art.1 alin.(5) din Constituție consacră securitatea juridică a persoanei, concept care se definește ca un complex de garanții de natură sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și libertăților fundamentale (Decizia nr.454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68).

93. În cauză, datorită modului defectuos de legiferare, s-a creat o incertitudine juridică în privința existenței normative a valorii punctului de pensie, ceea ce afectează însuși dreptul la pensie consacrat de art.47 alin.(2) din Constituție. Desigur, ține de opțiunea legislativă exclusivă a Parlamentului stabilirea valorii concrete a punctului de pensie, însă acesta nu are îndreptățirea, în niciun caz, să omită menționarea valorii acestuia în condițiile în care însuși calculul pensiei se face prin raportare la valoarea unui punct de pensie. Este un element esențial al întregului sistem de pensii, fără de care acesta nu ar putea funcționa. Stabilirea valorii sale nu este doar o chestiune tehnică, ci elementul financiar central al întregului sistem de pensii publice bazat pe principiul contributivității. De aceea, în situația dată, din cauza modului de reglementare, nu este stabilită nicio valoare a punctului de pensie până la 1 septembrie 2021, ceea ce este inadmisibil prin perspectiva securității juridice în materie de pensii. Prin urmare, art.I pct.8 din legea criticată încalcă art.1 alin.(5) prin raportare la art.47 alin.(2) din Constituție.

94. Cu privire la cel de-al doilea aspect antamat, și anume modificările ce privesc data de la care personalul didactic beneficiază de drepturile salariale aferente anului 2022, Curtea observă că Legea-cadru nr.153/2017 privind sistemul public de pensii, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr.492 din 28 iunie 2017 – ca drept comun în materie – a urmărit pentru perioada 2019-2022 creșterea în 4 etape a drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice după o formulă unică și unitară, fiecare creștere reprezentând 1/4 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 și cel/cea din luna decembrie 2018, ceea ce însemna o majorare în fiecare dintre cei 4 ani a drepturilor salariale cu 25% din diferența dintre salariul aferent anilor 2022 și 2018.

95. În privința cadrelor didactice, prin art.38 alin.(41) din Legea-cadru nr.153/2017, astfel cum a fost introdus prin art.55 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1116 din 29 decembrie 2018, s-a dorit ca drepturile salariale ale personalului didactic să urmeze o creștere în 3 etape, primele două identice ca mod de calcul cu regula generală [pentru 1 ianuarie 2019 și 1 ianuarie 2020], iar cea de-a treia etapă diferențiindu-se prin faptul că, în esență, cuprinde o creștere devansată aferentă etapelor 3 și 4 din reglementarea comună. Creșterea din etapa a 3-a urma să fie acordată de la 1 septembrie 2020, însă, Guvernul a amânat această creștere pentru 1 septembrie 2021. Prin această amânare, cadrele didactice nu mai beneficiază de nicio majorare salarială de la 1 septembrie 2020 sau 1 ianuarie 2021, aceasta fiind reportată începând cu 1 septembrie 2021. Astfel, deși etapa a 3-a specială a fost concepută în favoarea cadrelor didactice (prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.114/2018), prin amânarea stabilită ea nu numai că nu își produce acest efect favorabil de la data scontată, dar se va aplica de la 1 septembrie 2021, în timp ce celelalte categorii profesionale vor beneficia de o creștere salarială aferentă etapei 3 din reglementarea comună de la 1 ianuarie 2021. Este adevărat că, totuși, cadrele didactice vor fi salarizate la valoarea drepturilor salariale aplicabile de la 1 ianuarie 2022 la o dată anterioară acesteia, și anume 1 septembrie 2021, însă prin amânarea aplicării acestei creșteri efectele măsurii speciale sunt similare celei generale.

96. Având în vedere regulile de tehnică legislativă, abrogarea art.43 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020 nu repune în vigoare dispoziția potrivit căreia cadrele didactice beneficiază începând cu 1 septembrie 2020 de salariile de bază prevăzute de lege pentru anul 2022. Astfel cum s-a arătat, numai dacă ordonanța de urgență ar fi fost respinsă, art.38 alin.(41) din Legea-cadru nr.153/2017, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.114/2018, ar fi reintrat în vigoare. Din contră, abrogarea operată produce un vid legislativ care ar avea drept consecință fie imposibilitatea acordării salariilor de bază la nivelul anului 2022, nici măcar de la 1 ianuarie 2022, cadrele didactice rămânând astfel cu salariile aflate în plată în prezent, fie lipsirea de consistență normativă a normei speciale de la art.38 alin.(41) din Legea-cadru nr.153/2017 și revenirea la regula comună [art.38 alin.(4) din Legea-cadru nr.153/2017], ceea ce ar impune acordarea etapei a 3-a de creștere a salariilor de la 1 ianuarie 2020, dată deja depășită. În orice caz, situația normativă este foarte confuză odată cu abrogarea pură și simplă a art.43 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020 - articol care a modificat chiar norma de bază, respectiv art.38 alin.(41) din Legea-cadru nr.153/2017 - și neînlocuirea conținutului său normativ cu o altă soluție legislativă care să vizeze norma de bază. O asemenea situație normativă generează o insecuritate juridică vădită ce are implicații asupra dreptului la salariu al personalului didactic [corolar al dreptului la muncă – a se vedea Decizia nr.1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.804 din 2 decembrie 2008, sau Decizia nr.872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.433 din 28 iunie 2010], ceea ce este contrar art.1 alin.(5) din Constituție raportat la art.41 din Constituție în componenta sa referitoare la dreptul la salariu. Prin urmare, art.I pct.9 din legea criticată încalcă art.1 alin.(5) prin raportare la art.41 din Constituție.

97. Întrucât viciul de neconstituționalitate constatat privește în mod exclusiv elemente de conținut proprii legii de aprobare, Curtea reține că art.42 și 43 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020 au rămas în fondul activ al legislației. În cadrul procedurii de reexaminare, revine Parlamentului competența de a infirma/confirma, în termeni clari și neechivoci, atât valoarea punctului de pensie stabilită prin art.42 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020, cât și etapizarea creșterii drepturilor salariale pentru personalul didactic stabilită prin art.43 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.135/2020.

(2.6.) Critica referitoare la încălcarea art.11 alin.(1) și (2) din Constituție, prin raportare la Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul uniunii economice și monetare (T.S.C.G.), și a art.148 alin.(2) și (4), prin raportare la art.135 alin.(2) lit.b) și art.138 alin.(5) din Constituție, prin faptul că majorarea pensiilor/ salariilor cadrelor didactice determină un deficit bugetar excesiv

98. Autorul obiecției de neconstituționalitate are drept premisă în cadrul formulării acestei critici efectul prevederilor art.I pct.8 și pct.9 din legea criticată de creștere a cheltuielilor bugetare cu privire la pensiile din sistemul general și la salariile personalului didactic, ceea ce ar determina un deficit bugetar excesiv, și, astfel, s-ar încălca art.11 alin.(1) și (2) din Constituție, prin raportare la T.S.C.G., și art.148 alin.(2) și (4), prin raportare la art.135 alin.(2) lit.b) și art.138 alin.(5) din Constituție. Or, astfel cum s-a arătat, legea adoptată nu repune în vigoare nici art.86 alin.(2) lit.b) din Legea nr.127/2019, în forma sa inițială, și nici art.38 alin.(41) din Legea-cadru nr.153/2017, în redactarea dată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.114/2018, astfel încât Curtea nu se poate pronunța în raport cu o situație juridică ipotetică. Prin urmare, atât timp cât legea criticată nu reglementează aspectul vizat de Guvern, înseamnă că și critica de neconstituționalitate vizează o eventualitate ce nu a fost exprimată din punct de vedere normativ.

99. În consecință, având în vedere situația normativă existentă, Curtea nu poate analiza eventuala încălcare a dispozițiilor art.11 alin.(1) și (2) din Constituție, prin raportare la T.S.C.G., în ipoteza repunerii în vigoare a art.86 alin.(2) lit.b) din Legea nr.127/2019, în forma sa inițială, și art.38 alin.(41) din Legea-cadru nr.153/2017, în redactarea dată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.114/2018.

100. Controlul de constituționalitate nu dispune, între componentele sale, și de posibilitatea de a extinde limitele lui dincolo de stricta observare a textelor constituționale, așa cum sunt ele formulate în Legea fundamentală, nefiind în măsură a-și întemeia cenzura pe simple eventualități [a se vedea, în acest sens, Decizia nr.718 din 29 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.396 din 31 decembrie 1997, Decizia nr.355 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.509 din 8 iulie 2014, paragrafele 41 și 42, Decizia nr.1 din 12 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.57 din 19 ianuarie 2017, paragraful 43, sau Decizia nr.156 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.478 din 5 iunie 2020, paragraful 50]. Prin urmare, în situația dată, art.11 alin.(1) și (2) din Constituție, prin raportare la T.S.C.G., și art.148 alin.(2) și (4), prin raportare la art.135 alin.(2) lit.b) și art.138 alin.(5) din Constituție, nu au incidență în cauză.

(2.7.) Critica referitoare la încălcarea art.1 alin.(5), art.111 alin.(1), art.138 alin.(5) și art.147 alin.(4) din Constituție prin nesolicitarea informării Guvernului și a fișei financiare

101. În esență, se susține că art.I pct.1-5, 8 și 9 din legea criticată angajează noi cheltuieli bugetare, fără să se fi solicitat informarea Guvernului și nici fișă financiară pentru stabilirea sursei de finanțare a acestora.

102. Curtea reține că bugetul de stat nu poate prevedea cu o exactitate absolută evoluțiile economice în cursul unui an bugetar, ci trasează marile direcții ale acțiunii statului din perspectivă bugetară [Decizia nr.127 din 6 martie 2019, precitată, paragraful 100]. De aceea, pe parcursul unui an se operează rectificări bugetare. Însă critica de neconstituționalitate pleacă de la o premisă falsă, în sensul că aduce în discuție obligația Parlamentului de a solicita informarea Guvernului și fișa financiară chiar în procedura de adoptare a bugetului de stat sau a rectificării acestuia. Or, este de observat că textul constituțional al art.111 alin.(1) teza finală prevede că „În cazul în care o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie”, ceea ce înseamnă că acesta se referă la inițiativele legislative, altele decât cea care privește însăși adoptarea bugetului de stat/ rectificarea acestuia. Aceasta este o concluzie logică pentru că, pe de o parte, bugetul, ca plan financiar al statului, este elaborat pe baza legilor aflate în fondul activ al legislației, legi care stabilesc atât veniturile, cât și cheltuielile statului [Decizia nr.593 din 15 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.645 din 22 iulie 2020, paragraful 53], iar, pe de altă parte, de principiu, diminuarea/ majorarea veniturilor/ cheltuielilor statului nu se face prin legea bugetului de stat, aceasta reprezentând mai degrabă o centralizare financiară a veniturilor/ cheltuielilor statului angajate prin legile aflate în dreptul pozitiv. Legea bugetului de stat/ actele normative de rectificare a acestuia nu poate/nu pot modifica/ completa/ abroga legi care stabilesc veniturile sau angajează cheltuielile statului. În consecință, în acest cadru legal, nu se pune problema solicitării informării Guvernului/ fișei financiare, aceste două instrumente referindu-se la legile care au implicații asupra dimensionării veniturilor/ cheltuielilor statului, și nu chiar la legea bugetului de stat.

103. Mai mult, Curtea reține că informarea și fișa financiară realizate de Guvern se raportează la prevederile bugetului de stat, mai exact la implicațiile pe care diverse inițiative legislative promovate le au asupra acestuia. Așadar, aceste inițiative legislative sunt analizate în funcție de un unic reper, și anume bugetul de stat, acesta fiind „norma de referință”. Or, pentru întocmirea/ rectificarea bugetului de stat în mod obiectiv nu se poate redacta o informare/ fișă financiară, din moment ce o asemenea procedură însăși are drept obiect stabilirea/ modificarea reperului financiar (bugetul) în funcție de care sunt realizate informările/ fișele financiare. Așadar, legea bugetului de stat/ rectificările la aceasta modelează conținutul informărilor Guvernului și fișele financiare, și nu invers. De aceea, în această procedură, nu pot fi aplicate prevederile art.111 sau art.138 alin.(5) din Constituție; ele se aplică numai în privința inițiativelor legislative adoptate în anul în curs și care au implicații asupra bugetului de stat, rolul lor fiind acela de a concilia politica legislativă cu resursele bugetare existente. Prin urmare, art.I pct.1-5, 8 și 9 din legea criticată nu încalcă art.1 alin.(5), art.111 alin.(1), art.138 alin.(5) și art.147 alin.(4) din Constituție.