„Legea, în forma adoptată de Camera Deputaților, ridică unele probleme de constituționalitate, după cum urmează: Pct. 1 și 2 ale art. I al Legii prevăd modificarea art. 153 din Codul penal, privind prescripția răspunderii penale și art. 154 privind termenele de prescripție a răspunderii penale, în sensul instituirii imprescriptibilității răspunderii penale pentru faptele de viol (art. 218 din Codul penal) și act sexual cu un minor (art. 220 din Codul penal). Această reglementare poate ridica probleme din perspectiva raportării la art. 16 din Constituție întrucât instituie un tratament discriminatoriu între persoanele care au comis infracțiuni de o gravitate similară, în sensul în care nu pot fi identificate rațiuni obiective pentru alegerea acelor infracțiuni care urmează a fi imprescriptibile. Astfel, soluția legislativă aleasă pare arbitrară și discriminatorie față de persoanele care săvârșesc infracțiuni de viol sau act sexual cu un minor, infracțiuni pentru care va opera imprescriptibilitatea răspunderii penalee, în timp ce alte fapte de o gravitate cel puțin egală și de natură similară vor fi în continuare supuse curgerii termenelor de prescripție. Este adevărat că infracțiunile contra libertății și integrității sexuale au un specific aparte și că, din cauza traumelor provocate victimelor, în multe cazuri trece o perioadă considerabilă de timp până când acestea pot aduce la cunoștința organelor judiciare fapta comisă, iar din această perspectivă s-ar putea justifica și introducerea unor termene de prescripție prelungite pentru faptele contra libertății și integrității sexuale. Chiar și cu luarea în considerare a acestor aspecte însă, din perspectiva autorului infracțiunii, ar putea și discutabilă aplicarea unui tratament diferit față de autorii unor alte infracțiuni pedepsite de legea penală la fel de aspru (enumerăm cu titlu de exemplu fapte precum cele de corupție, tortură, nerespectarea regimului armelor și al munițiilor, nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, trădare). Cu atât mai mult însă nu poate fi justificată în mod obiectiv și rezonabil diferența de tratament față de autorii unor infracțiuni de aceeași natură, susceptibile a avea un efect similar asupra victimelor și prin urmare a produce același decalaj în sesizarea organelor judiciare”, arată sesizarea formulată de Guvern la CCR. Executivul amintește, în sesizarea făcută la CCR pe 16 iulie, de o decizie a Curții din 2003, prin care a statuat că diferența de tratament trebuie să aibă la bază justificări obiective, astfel încât să nu încalce articolul 16 din Constituție, care se referă la egalitatea de drepturi. „Amintim că, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că o diferență de tratament trebuie să se bazeze pe justificări obiective și rezonabile pentru a nu reprezenta o încălcare a art. 16 din Constituție: «Acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații în care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, în acest sens, cu titlul exemplificativ Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003). (...) Principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalității și nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite»”, potrivit sesizării. De asemenea, Guvernul aduce în discuție și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care spune același lucru. „În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă”, conchide sursa citată. Pe 30 iunie, Camera Deputaților a adoptat decizional proiectul de lege al deputatului neafiliat Oana Bîzgan prin care au fost mărite pedepsele pentru infracțiunile sexuale. „Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”. De asemenea, este prevăzută pedeapsa cu închisoarea de la 7 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când: fapta a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care conviețuiește cu victima; apta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața victimei în orice alt mod”. Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când faptele au fost comise față de un minor în sau de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune contra libertății și integrității sexuale asupra unui minor, o infracțiune de pornografie infantilă sau proxenetism asupra unui minor.
Executivul a sesizat Curtea Constituțională în legătură cu legea care majorează pedepsele pentru agresiunile sexuale împotriva minorilor. Actul normativ, adoptat decizional de către Camera Deputaților pe 30 iunie, introduce și prevederea potrivit căreia violul și actul sexual cu un minor sunt infracțiuni pentru care prescripția nu înlătură răspunderea penală. Guvernul argumentează că reglementarea încalcă Legea fundamentală deoarece „instituie un tratament discriminatoriu între persoanele care au comis infracțiuni de o gravitate similară, în sensul în care nu pot fi identificate rațiuni obiective pentru alegerea acelor infracțiuni care urmează a fi imprescriptibile”.
„Legea, în forma adoptată de Camera Deputaților, ridică unele probleme de constituționalitate, după cum urmează:
Pct. 1 și 2 ale art. I al Legii prevăd modificarea art. 153 din Codul penal, privind prescripția răspunderii penale și art. 154 privind termenele de prescripție a răspunderii penale, în sensul instituirii imprescriptibilității răspunderii penale pentru faptele de viol (art. 218 din Codul penal) și act sexual cu un minor (art. 220 din Codul penal).
Această reglementare poate ridica probleme din perspectiva raportării la art. 16 din Constituție întrucât instituie un tratament discriminatoriu între persoanele care au comis infracțiuni de o gravitate similară, în sensul în care nu pot fi identificate rațiuni obiective pentru alegerea acelor infracțiuni care urmează a fi imprescriptibile. Astfel, soluția legislativă aleasă pare arbitrară și discriminatorie față de persoanele care săvârșesc infracțiuni de viol sau act sexual cu un minor, infracțiuni pentru care va opera imprescriptibilitatea răspunderii penalee, în timp ce alte fapte de o gravitate cel puțin egală și de natură similară vor fi în continuare supuse curgerii termenelor de prescripție.
Este adevărat că infracțiunile contra libertății și integrității sexuale au un specific aparte și că, din cauza traumelor provocate victimelor, în multe cazuri trece o perioadă considerabilă de timp până când acestea pot aduce la cunoștința organelor judiciare fapta comisă, iar din această perspectivă s-ar putea justifica și introducerea unor termene de prescripție prelungite pentru faptele contra libertății și integrității sexuale.
Chiar și cu luarea în considerare a acestor aspecte însă, din perspectiva autorului infracțiunii, ar putea și discutabilă aplicarea unui tratament diferit față de autorii unor alte infracțiuni pedepsite de legea penală la fel de aspru (enumerăm cu titlu de exemplu fapte precum cele de corupție, tortură, nerespectarea regimului armelor și al munițiilor, nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, trădare).
Cu atât mai mult însă nu poate fi justificată în mod obiectiv și rezonabil diferența de tratament față de autorii unor infracțiuni de aceeași natură, susceptibile a avea un efect similar asupra victimelor și prin urmare a produce același decalaj în sesizarea organelor judiciare”, arată sesizarea formulată de Guvern la CCR.
Executivul amintește, în sesizarea făcută la CCR pe 16 iulie, de o decizie a Curții din 2003, prin care a statuat că diferența de tratament trebuie să aibă la bază justificări obiective, astfel încât să nu încalce articolul 16 din Constituție, care se referă la egalitatea de drepturi.
„Amintim că, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a statuat că o diferență de tratament trebuie să se bazeze pe justificări obiective și rezonabile pentru a nu reprezenta o încălcare a art. 16 din Constituție: «Acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații în care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, în acest sens, cu titlul exemplificativ Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003). (...) Principiul egalității în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalității și nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite»”, potrivit sesizării.
De asemenea, Guvernul aduce în discuție și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care spune același lucru.
„În același sens este și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare obiectivă și rezonabilă”, conchide sursa citată.
Pe 30 iunie, Camera Deputaților a adoptat decizional proiectul de lege al deputatului neafiliat Oana Bîzgan prin care au fost mărite pedepsele pentru infracțiunile sexuale.
„Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.
De asemenea, este prevăzută pedeapsa cu închisoarea de la 7 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când: fapta a fost comisă de către un membru de familie sau de către o persoană care conviețuiește cu victima; apta a avut ca urmare vătămarea corporală sau a pus în pericol viața victimei în orice alt mod”.
Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi atunci când faptele au fost comise față de un minor în sau de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune contra libertății și integrității sexuale asupra unui minor, o infracțiune de pornografie infantilă sau proxenetism asupra unui minor.
